ARTISTUL

 

 foto: prof. univ. Vasile Şoimaru - 2005

(n.27.02.1903 Preuteşti – m. 28.10.2005 Fălticeni)  

Unul din marii artişti români a sec. al XX-lea. Fiul lui Petre şi al Mariei Irimescu (sora scriitorului Al. Cazaban),  îşi petrece copilăria şi adolescenţa în Fălticeni, în casa părintească din strada Şcoala Domnească. Din 1914 urmează cursurile liceului „Nicu Gane”. Făcând parte, alături de viitorii actori Gr. Vasiliu-Birlic şi Jules Cazaban, din prima promoţie (1924) a şcolii.

Încă elev în clasa a Vl-a liceală, deschide prima expoziţie personală.  Între 1924-1928 este student al Academiei de Arte Frumoase, Bucureşti, clasa sculptorului Dimitrie Paciurea, dar frecventează şi cursurile lui Oscar Han. Obţine o bursă de studii (1929-1931) la Şcoala Română de la Paris (cu lucrarea Atlas cu pământul pe umeri), iar în 1937, tot prin concurs, o nouă bursă, Dimitrie Paciurea. Este profesor de desen la Şcoala Normală din Fălticeni (1928-1930), la Gimnaziul Aurel Vlaicu din Paşcani (1934-1936) şi la Liceul de băieţi din Slatina (1938-1940).

Din 1940 îşi începe cariera universitară ca profesor de sculptură la Academia de Arte Frumoase din laşi (1940-1950, iar din 1944, rector), la Institutul de Arte Plastice “Ion Andreescu” din Cluj (1950-1955) şi la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (din 1965).

Arta lui Ion Irimescu evoluează de la neoclasicismul „cu accente patetice, expresioniste” al începuturilor (Tors de femeie, Tors de bărbat în mers, Centaureasă, Tânără cu struguri în păr) la geometrizarea brâncuşiană a formelor, „un geometrism puternic expresiv” (seria de basoreliefuri şi compoziţii dedicate copilăriei şi adolescenţei: Rodica, Nicuşor, Dan, Portret de copil), într-o viziune arhaizantă ori primitivă (Cap, Fata de piatră) şi, în cele din urmă, la o sculptură „puternic stilizată, cu deosebită atenţie acordată şlefuirii aproape artizanale a formelor, turnate de obicei în bronz”. 

Ion Irimescu expune la Salonul oficial din Paris (1930-1931, distins fiind cu Menţiunea de onoare) şi la toate Saloanele oficiale din Bucureşti (1923-1943) şi laşi (1940-1943) ca şi la expoziţiile (1937-1943) Tinerimii artistice. 

Deschide (1947) o expoziţie personală la sala Dalles, iar după 1948 participă la toate expoziţiile anuale şi bienale de stat.  Ion Irimescu este prezent cu lucrări la expoziţii de artă românească în străinătate: Ankara, Anvers, Bratislava, Budapesta, Paris, Moscova, Oslo, Petersburg, Sofia, Stockholm, Zurich, Varşovia, Veneţia.

Recunoscut de lumea artistică, de public şi de oficialităţi, Ion Irimescu primeşte numeroase premii şi distincţii: Premiul Ministerului Artelor (1934, 1942, 1944);  Premiul Fundaţiei A. Simu (1935);  Premiul Hanu-Ancuţei (1938);  Premiul Municipiului Bucureşti;  Premiul C. Hamangiu al Academiei (1943);  Premiul de Stat  cl. I (1954) şi cl. II (1955); Medalia Meritul Cultural cl. I (1943);  Meritul Cultural în grad de cavaler cl. I (1947); Ordinul Muncii, cl. I (1956) şi cl. II (1963); Steaua Republicii (1959); Maestru Emerit al Artei (1954); Artist al Poporului (1963);  Marele Premiu U.A.P. (1983).  Membru de onoare al Academiei Române (1992).

Creator în toate genurile, de la studii la basoreliefuri (Leda şi Lebăda, întoarcerea de la muncă, Odihna) şi la sculptură monumentală (1907, Brâncuşi, Lupeni 1929, Octav Băncilă), Ion Irimescu excelează în portretistică (Autoportret, G. Enescu, Dinu Lipatti, Corneliu Baba) în care artistul „se preocupă mai puţin de reproducerea unui model şi mai mult de transpunerea unei reprezentări, a unei amintiri, a unui ideal”.

În anul 1975, marele sculptor face oraşului Fălticeni o impresionantă donaţie (lucrări de sculptură, desene, schiţe, studii, o bibliotecă cu albume de artă românească şi universală), îmbogăţită mereu cu noi piese – găzduită în casa ce fusese cândva a boierului Alecu Botez Forăscu – se va constitui în Muzeul Ion Irimescu, cel mai mare muzeu de autor din ţară. In anul 2001 primeste premiul pentru Excelentã în cultura românã. Este membru de onoare al Academiei Române. La 27 februarie 2003, Academia Românã îl sãrbãtoreste cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani.

Loc al copilăriei şi adolescenţei, al primelor căutări artistice, Ion Irimescu alege Fălticenii ca antecameră a veşniciei. Artistul îşi doarme somnul de veci, alături de părinţi şi de soţie, în cimitirul bisericii Oprişeni, biserică  pe care o zugrăvise, student pe atunci, în 1926.

(Cartea Fălticenilor – Cătălin Ciolca, Editura Omnia 2005)

 

 

A FOST ODATA…

Ion Irimescu, „sculptorul gratiei”

Autor: Dana Ionescu

Publicat în cotidianul  ZIUA  – 02.02.2008

 

S-a stins la sfarsitul lui 2005, cand avea 102 ani. Dupa Cella Delavrancea, a fost al doilea artist roman inca in viata cand Academia i-a sarbatorit centenarul. A lasat in urma sute de sculpturi si mii de desene, cele mai multe dintre ele adapostite la Muzeul Ion Irimescu din Falticeni, deschis in 1975.

Considerat cel mai important sculptor roman al ultimei jumatati de secol, Ion Irimescu este unul dintre acei artisti cu opera spectaculoasa si biografie lipsita de evenimente schimbatoare de destin. In multii ani pe care i-a trait incepand cu 27 februarie 1903, data nasterii sale la Preutesti (judetul Baia), a traversat mai multe epoci si regimuri, a calatorit, a studiat si a expus in multe tari, fara sa oboseasca vreodata. „Sculptura nu mi-a cerut eforturi”, rememora la sfarsitul vietii, „mi-a fost data ca un dar de la Dumnezeu”. In cautarea frumosului, artistul s-a alaturat scepticilor : „Frumosul absolut, spre care de fapt ravnim, nu ne apartine noua, oamenilor. Daca, prin absurd, am putea ajunge la el, l-am respinge, fiindca ne-ar incomoda, nepotrivindu-se cu limitele noastre pamantesti. El ramane un vis, un ideal, care nu poate fi niciodata concretizat in fapt.”

Posteritatea ii stie valoarea, necontestata de vreun critic de arta. N-a cunoscut ostilitatea vremurilor neprietenoase sub care a trait, destinul sau biografic nefiind marcat de drame substantiale. Contemporanii l-au pretuit. Dar a existat si un episod crud. Dupa decembrie 1989, batranul sculptor a fost izgonit din propria casa de pe Strada Pangratti din Bucuresti, unde isi avea si atelierul. Fireste, proprietatea a fost luata in stapanire de un nou imbogatit, care si-a insusit sculpturi, desene si alte bunuri ale familiei. Si artistul s-a intors la Falticeni definitiv.

 

Promisiune indeplinita

Ion Irimescu s-a impus fara greutate in peisajul artei romanesti. A fost un artist al epocii sale, dar nu un spirit mimetic. A pastrat distanta intre arta sa si formele-reteta. Experimentul nu l-a dus pe teritorii excentrice, ci l-a adus la un stil fluent, fara inegalitati.

A folosit linia ondulata din Art Nouveau si spiritul creator al Art Deco-ului, dar astfel incat sa creeze un stil propriu si sa fuga de imitatie. 1924, anul cand s-a inscris la clasa de sculptura, condusa de nimeni altul decat Dimitrie Paciurea, a Scolii de Belle Arte din Bucuresti, este chiar anul unor schimbari cruciale in arta europeana, cand apare primul manifest suprarealist al lui Andre Breton. Este anul unei promisiuni care se va indeplini neincetat, cu fiecare sculptura semnata de Ion Irimescu.

I-a placut sa modeleze materia pana ce lua forma visata: un portret sau o figura inclasabila, un obiect usor de recunoscut sau unul al imaginatiei personale. A lucrat in lemn, piatra, marmura, dar materialul cel mai potrivit pentru crezul sau artistic a fost bronzul, preferinta pe care o explica astfel: „Bronzul parca mai pastreaza ceva din caldura focului ce l-a preschimbat, intr-o forma vie, cu o alta existenta, cu o alta traire si respiratie, innobilat cu o fascinanta insusire de a comunica o idee, un sentiment sau o stare emotionala.”

Dupa absolvirea Scolii de Belle Arte, in 1928, an in care debuteaza la Expozitia de Pictura si Sculptura in Bucuresti, a lucrat ani multi ca profesor de desen in diverse scoli si licee. Iar in 1930, plecarea la o bursa de studii la Scoala Romana de la Fontenay-aux-Roses, condusa de Nicolae Iorga, il apropie pentru totodeauna de spatiul francez si de Paris, unde studiaza la Academie de la Grande Chaumiere, cu profesorul Joseph Bernard. Lucrarea „Portret de femeie” participa la Salonul de Toamna de la Paris un an mai tarziu. In 1932, obtine mentiunea de onoare a Societatii Artistilor Francezi pentru sculptura „Autoportret”, expusa la Salonul de Primavara, tot la Paris, in 1932.

Iar succesul a continuat in acelasi ritm, fara intreruperi. Ion Irimescu a sculptat enorm si a expus enorm: Bucuresti, Venetia (lucrarile sale au participat la mai multe Bienale), Berna, Helsinki, Praga, Dresda, Moscova, Leningrad, Ankara, Varsovia, Cairo, Alexandria, Damasc, Stockholm, Londra, Roma, Amman etc. Premiile nu l-au ocolit deloc si nici titlurile, sub nici un regim: Premiul de Stat, Ordinul Steaua Republicii Populare Romana, Premiul Uniunii Artistilor Plastici din Romania pentru intreaga cariera, decoratie a Bisericii Ortodoxe Romane (in 2002), Artist al Poporului, director al Academiei de Arte Frumoase din Iasi, Presedintele Uniunii Artistilor Plastici (1978-1990), membru de onoare al Academiei Romane etc.

 

Farmecul si demnitatea portretului

Atributele lucrarilor sale se ragasesc in oricare dintre cele peste 350 de sculpturi si mai multe de 3.000 de desene din Muzeul Irimescu din Falticeni. Erwin Kessler explica: „Figurile lui Irimescu au o elasticitate pe care nu se poate sustine nici o retorica, nici o ideologie determinata, care aluneca la vale pe trupurile elongate, dar nu avantate.” Asezarea imaginii in echilibru instabil, dorinta de armonie, obsesia muzicalitatii sunt elemente constante ale unui stil care si-a gasit un drum singular. Stilul acestui „sculptor al gratiei, care elibereaza volumul de lestul materialului”.

Gratia, farmecul si demnitatea figurilor cioplite de sculptorul pe care propriul tata il dorea preot sau magistrat strabat oricare dintre multele portrete adunate de-a lungul anilor: portrete imaginare, portrete de contemporani (Lipatti, Enescu, Baba, Arghezi etc.), portrete de personaje istorice (Cantemir, Iorga s.a.). Chiar daca nu citim marturisirile artistului, stranse in volumele de convorbiri realizate cu Gabriela-Ileana Curtui sau Zoe Iustina Martin, portretele sculptate de Ion Irimescu isi arata singure calitatea de expresii ale actului religios care este cretia, in conceptia unui artist ce credea in atotputernicia divinitatii. Portretul este o constanta in opera sculptorului, un mijloc superior de a dialoga: „Portretul, aceasta minunanta carte vie, in care se citesc cu usurinta toate trasaturile si insusirile intelectuale si sufletesti, este pentru mine tema cea mai pasionanta, de care raman atasat si de care ma apropii cu un sentiment de interiorizata comuniune, stabilind un permanent dialog intre mine, lucrare si model.”

Intre numeroasele sale lucrari, ar fi de remarcat locul pe care il ocupa cele care au ca tema muzica sau maternitatea. La Muzeul din Falticeni, dar si in colectii private, s-au strans multe lire, mandoline, vioare sau harpe sculptate de Ion Irimescu. Criticii de arta sunt de acord ca ele nu sunt simple obiecte slefuite, nemiscate, ci fiinte gratioase care fac muzica. Lucrarile pe tema maternitatii aduc in prim-plan, ca, de altfel, toate sculpturile artistului, un aer mitic, de figuri ce vin din alta lume. Premiindu-l pe artist, criticul literar Eugen Simion, pe atunci presedintele Academiei Romane, sintetiza aceeasi impresie: „Mai toate chipurile lasa impresia ca vin de departe, din adancurile timpului, si sunt purtatoare de mituri. (…) Este o incantare sa privesti aceste figuri care lasa impresia, cum am spus, ca stau de vorba cu Dumnezeu intr-o eterna dimineata a lumii.”

În toamna amurgurilor…

Adio Maestre!

Alexandru Săvescu, 31 octombrie 2005

funeralii irimescuIon Irimescu nu mai este. Au rămas mărturie trecerii prin această lume operele sale şi amintirile celor care îl vor pomeni de acum în vecii vecilor. Duminică 30 octombrie maestrul creator de frumos şi-a părăsit operele pentru a se întâlni cu creatorul divin.

În Cimitirul Oprişeni, sub piatra de marmură albă a mormântului, maestrul se odihneşte în liniştea binemeritată unei vieţi transcentenare, reîntâlnindu-şi soţia Eugenia şi părinţii Maria şi Petru. Sute de persoane, prieteni, artişti plastistici, mediul politic românesc, cu toţii i-au prezentat omagii marelui dispărut şi l-au condus pe drumul spre somnul veşnic.

În faţa muzeului, în cadrul adunării de doliu, asistenţa a ascultat mesajele de adio. Au luat cuvântul: preotul Gheorghe Brădăţanu – cu mesajul Arhiepiscopiei Sucevei, viceprimarul de Fălticeni – Sabin Ghilea cu mesajul administraţiei publice fălticenene, academicianul Alexandru Zub, ministrul Gheorghe Flutur – mesajul preşedinţiei şi al Guvernului României, Mihai Victcu – mesajul fostului preşedinte Ion Iliescu,  pictorul Dan Hatmanu, secretarul de stat din Ministerul Culturii – Virgil Niţulescu, Prefectul de Suceava – Orest Onofrei, Subprefectul Alexandru Băişanu, Preşedintele CJ Suceava – Gavril Mîrza, criticii de artă Alexandru Cebuc şi Valentin Ciucă, comandantul centrului de Instrucţie Jandarmi „Petru Rareş”.

Cortegiul funeral, deschis de călăreţi purtând drapelul României, a urmat pe ultimul drum traseul dintre Piaţa străjuită de statuia maestrului închinată scriitorului Mihail Sadoveanu şi Uliţa Rădăşenilor, strada pe care au locuit marile nume ale culturii fălticenene, multe dintre ele find prieteni de suflet celui care a străbătut suta de ani. Chiar dacă la sfârşit de octombrie vremea a fost friguroasă şi posomorâtă, soarele de duminică i-a luminat celui dispărut, cu raze călduroase, drumul spre eternitate. Sicriul a fost purtat pe braţe de jandarmii fălticeneni care la momentul despărţirii sub faldurile drapelului de luptă al veteranilor fălticeneni au marcat momentul despărţirii cu salve de artilerie.

Flori pentru Maestru. Zilele în care trupul neînsufleţit al maestrului s-a aflat depus în Galeriile de Artă, pe care singur şi le-a amenajat în apropierea Muzeului ce-i poartă numele, au fost prilej reculegere. Au venit prieteni, au venit cunoscuţi, au venit oameni de pretutindeni, doar pentru a-i aduce un ultim omagiu, doar pentru a-i atinge, chiar şi aşa, reci, mîinile măiastre care au iscat atîtea minuni. Numărul coroanelor, s-a apropiat de vîrsta la care s-a stins din viaţă Ion Irimescu, fiecare dintre acestea fiind aduse în semn de regret pentru săvîrşirea maestrului din lumea aceasta. Prieteni (inclusiv fostul preşedinte Ion Iliescu), rude, parlamentari din judeţ şi din ţară, Consiliul Judeţean, primari, consilierii locali, instituţiile şcolare din municipiu, veteranii şi persoanele vîrstnice, Jandarmeria Suceava, Inspectoratul Judeţean de Poliţie, Poliţia Municipiului Fălticeni, Centrul de Instrucţie Jandarmi “Petru Rareş”, Ocolul Silvic Fălticeni sînt doar cîteva dintre persoanele şi instituţiile care au ţinut ca prin coroanele depuse la căpătîiul maestrului să îşi exprime regretul faţă de plecarea sa la Dumnezeu. I.P.S. Pimen a venit să-şi ia rămas bun de la dragul său prieten Ion Irimescu.

După amiaza zilei de sîmbătă a fost, aşa cum o cere rînduiala Bisericii Ortodoxe, cea de a doua seară a citirii Stîlpilor la căpătîiul lui Ion Irimescu. Părintele consilier Gheorghe Brădăţan a anunţat că va veni IPS Pimen Suceveanu, arhiepiscop al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţiului, şi bun prieten al maestrului pentru a oficia această slujbă. Toţi cei prezenţi la acea oră lîngă catafalcul artistului se aşteptau ca arhiereul să apară însoţit de alţi preoţi, dar nu a fost aşa. IPS Pimen a coborît în faţa Galeriei dintr-un camion. Venea de la sinistraţi, unde dusese ajutoare. Trist şi obosit, IPS Pimen părea un simplu călugăr, nicidecum un arhiereu. A intrat tăcut în Galerie şi, dintr-o pungă şi-a scos veştmintele. Apoi, cu lacrimi în ochi şi glasul gîtuit de emoţie a rostit rugăciunile care se cuveneau, isonul fiindu-i ţinut doar de părintele Gheorghe Brădăţan şi de artista de muzică populară Maria Tanasă, o apropiată a regretatului maestru. Doar cîteva voci au rostit odată cu arhiereul “Dumnezeu să-l ierte!”, însă clipele acelea au fost extrem de emoţionante. “Noi nu avem cuvinte pentru a vorbi îndeajuns despre faptele deosebite şi viaţa maestrului. Ce să reţinem şi ce să ne călăuzească să fie dragostea sa faţă de muncă, faţă de valorile spirituale şi culturale ale neamului românesc. Dragostea sa faţă de biserica neamului. Permanent s-a simţit român şi creştin, creştin ortodox. A prelucrat materia pe care a spiritualizat-o şi i-a dat, într-un fel, nemurire sau a încercat să o încarce cu valoare spirituală şi morală. Nu a fost un om materialist ci a avut conştiinţa că aici este un trecător, ca oricare om care trebuie să dea seama în faţa lui Dumnezeu. Am simţit că e un bun român şi creştin, un apostol al siritualităţii, al credinţei noastre strămoşeşti. Regret că mîine (n.a. – duminică, la înmormîntare) nu voi fi aici să-l petrec pe ultimul drum. Totuşi, îl port mereu în sufletul meu şi în rugăciunile mele”, a rostit IPS Pimen, la căpătîiul prietenului său, maestrul Ion Irimescu. Înainte de a se despărţi pe vecie de dragul maestru, IPS Pimen l-a binecuvîntat pentru călătoria spre lumea de dincolo, l-a sărutat pe frunte şi i-a mîngîiat mîinile rostind şoptit “mîini binecuvîntate”. A ieşit din Galerie la fel de tăcut cum a intrat, în urma sa plutind în aer doar vorbele de suflet cu care şi-a petrecut prietenul în acea ultimă seară a rămînerii între creaţiile sale iubite”.

“Soarta l-a despărţit ani buni de soţia sa şi iată că acum se reîntîlneşte  cu Jeniţa, faţă de care aşa cum am surprins şi în cartea Cazabanii, şi-a cerut scuze cândva că trebuie să mai fie martor unor lucruri care se întâmplă pe pământ. Nu a fost o dorinţă egoistă. Să de-a Dumnezeu ca fălticenenii să-l pomenească veşnic.” ne-a declarat unul dintre apropiaţii celui dispărut, scriitorul Eugen Dimitriu.

Un mesaj de suflet a fost transmis din America de către Preşedintele Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie Socială, fălticeneanul Eliot Sorel „Cu inima îndurerată am primit vestea încetării din viaţă a patriarhului culturii orăşelului meu natal, Maestrul Ion Irimescu. Slavă Domnului, Maestrul a fost binecuvântat cu o viaţă lungă, cu realizări excepţionale în domeniul sculpturii, de talie Europeană şi chiar mondială, care a influenţat multe generaţii de artişti din acest domeniu spre mândria Fălticenilor, a fălticenenilor şi a României. A fost un om deosebit, un adevărat fiu al Fălticenilor, a Moldovei şi a României, cu un spirit glumeţ, vioi, generos, plin de energie şi inspiraţie creativă, un bun prieten.Regret că nu sunt cu concetăţenii noştri la ceremonia înmormântării Maestrului la Cimitirul Oprişeni dar voi fi în spirit. Unul dintre gesturile noastre modeste de răsplătire şi recunoştinţă pentru toate cele frumoase obiecte de artă create de către iubitul nostru Maestru din Muzeul Ion Irimescu de la Fălticeni şi din alte părţi ale lumii, pentru omul deosebit care a fost Maestrul Ion Irimescu, cred că ar fi de rigoare să reînnoim eforturile noastre guvernamentale şi private de a iniţia în solidaritate demersurile necesare şi de a le încununa cu succes, obţinând binemeritata desemnare al acestui muzeu unic, de talie Europeană, un muzeu al Patrimoniului UNESCO, un adevărat diamant în coroana culturală şi artistică a României şi a Europei.” Mesaje de condoleanţe au mai transmis Patriuarhia Română, Comitetul de înfrăţire al localităţii Tavarnelle (Italia) prin preşedintele Rino Capezzuoli.

2 gânduri despre „ARTISTUL

  1. tot ce scrie aici este absolut interesant.eu stiu multe despre ion irimescu,deoarece scoala mea ii poarta numele,dar tot ce am gasit aici mi-a imbunatatit cunostintele legate de sculptor.

    Pascal Ioana

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s