MUZEUL DE ARTĂ "ION IRIMESCU"

Muzeul de Artă ,,Ion Irimescu” din Fălticeni, reprezintă cea mai bogată colecţie de autor din România şi una dintre cele mai reprezentative  pe plan european.

Cuprinzând 331 sculpturi şi peste 1000 de lucrări de grafică şi desen, alături de biblioteca personală a artistului, cu albume de artă, cărţi rare şi tratate de artă, la care se adaugă locuinţa personală a maestrului din ultimii ani ai vieţii sale  pământeşti şi o valoroasă  pinacotecă, acest ,,pantheon al artei”contribuie la  integrarea sevelor acestui binecuvântat colţ din Ţara de Sus în circuitul valorilor spirituale universale.

Vizitatorii ce-i trec pragul descoperă cu surprindere un topos încărcat de bogăţie şi emoţie artistică, un loc atemporal, de serenitate şi frumuseţe, la mijloc de  ,,grădină a liniştii” sadoveniene.

Supranumit ,,sculptor de suflete”, Ion Irimescu ne înfăţişează idei, sentimente, aspiraţii universal umane, pendulând între ,,statornicie şi zbor”(Ghe. A.M.  Ciobanu). Prezent prin opera sa, artistul ne invită, cu blândeţe şi înţelepciune, cu sinceritate şi căldură sufletească, să descoperim împreună şi să trăim o experienţă a detaşării de zbuciumul lumescului invaziv, o experienţă a regăsirii de sine şi a comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii.

Fondat în vremuri de restrişte pentru neamul românesc, deschis publicului la 10 februarie 1975, muzeul deţine mai bine de jumătate din operele maestrului şi ne reliefează crezul său artistic.

Dăltuite în bronz, marmură,  lemn, ghips, ceramică, etc. lucrările artistului ne invită să descoperim sensurile încifrate în formele plastice, în teme predilecte precum dragostea maternă şi muzica, alături de o multitudine de teme istorice, filosofice, religioase, etc. închegate  într-un stil original şi inconfundabil.

Gestul artistului de a dona urbei natale  o parte reprezentativă a strădaniilor sale creatoare îi conferă acesteia o aură de nobleţe  spirituală, fiind comparabil cu  cel al lui Dante şi Michelangelo pentru nemuritoarea lor Florenţă.

(Muzeograf – prof. Marius Dăscălescu)

---

Istoria clădirii începe în perioada de maximă înflorire a Fălticeniului, respectiv în anul 1846, an în care vornicul Alecu Forăscu Botez îşi construieşte reşedinţa din Fălticeni, pe o structură solidă din cărămidă pe fundaţii de piatră şi balast compactat. Iniţial casa era dezvoltată doar pe parter după un plan tradiţional, cu şase camere dispuse de o parte şi de alta a unui hol central, prin intermediul căruia se realiza şi accesul. La acea dată accesul se realiza din actuala stradă Mihai Eminescu.

La sfârşitul secolului XIX, în jurul anului 1890, casa suferă din partea proprietarului modificări radicale, primind încă un nivel. În aceste condiţii accesul a fost regândit, şi mutat pe o faţadă laterală, perpendiculară pe str. Mihai Eminescu. Noul acces este accentuat de un vestibul, nou adăugat, deasupra căruia se află balconul cu arce în plin cintru ce descarcă pe coloane scurte de inspiraţie neobizantină. Cu această ocazie întreaga casă este regândită în spirit neoromânesc. Tot atunci este realizată scara monumentală din lemn de stejar amplasată în noul hol central.

La scurt timp după această intervenţie majoră casa primeşte o altă funcţiune, devenind Palatul Administrativ al Judeţului Suceava în 1909. În 1923, clădirea devine sediul Prefecturii Judeţului Baia, iar între 1950 şi 1968, sediul Consiliului Popular Raional Fălticeni. Odată cu desfiinţarea raioanelor, în urma reorganizării teritoriale, clădirea devine sediul Casei Pionierilor, Radioficării şi Casei de Cultură.

Din 1974, clădirea adăposteşte cea mai mare colecţie de autor din ţară, peste 300 sculpturi şi 1000 de desene, care reflectă marile teme în jurul cărora se ţese universul sculpturii artistului: mitologia, maternitatea, muzica, omul ca model în univers. Premergător inaugurării muzeului, la 11 ianuarie 1974, clădirea beneficiază de reparaţii capitale, fără a se efectua şi lucrări de consolidare. În acest moment se renuţnă la o parte din tâmplăria interioară pentru o fluidizare a circuitului muzeal, iar pe etaj golurile sunt amplificate. Soluţiile alese în privinţa faţadelor nu au fost din cele mai fericite, tencuiala groasă din praf de piatră precum şi soluţiile de bosaj fiind improprii stilului românesc.

„De vorbă cu maestrul Ion Irimescu”, autor Gabriela Curtui, fragment

 Pe terasa din faţa uşii monumentale Maestrul savurează parfumul îmbătător al teilor înfloriţi şi îşi aminteşte de vremea când…” Aici era prefectura. Nici nu îndrăzneam să ridic privirea… Cladirea era pazită. Oameni importanţi, grăbiţi, îi treceau pragul.  Era un gard, iar la poartă stătea un jandarm. Unde este acum policlinica era un parc mare. Nu am visat niciodata să fiu eu stapân aici”. Oricine vine să viziteze colecţia de artă a muzeului rămâne impresionat de frumuseţea clădirii. Curioşi, mulţi vizitatori ar dori să afle istoria acesteia. Cladirea este construită într-un stil arhitectural sobru, eclectic. Povestea ei durează de secole, construcţia fiind începută în 1846.

 A fost ridicată din caramidă, pe o temelie solidă. În 1909 i se mai adaugă un cat. Se pare că tot în acel an clădirea a devenit sediul palatului administrativ al judeţului Suceava. Dupa ocupaţia habsburgică, reşedinţa judeţului a devenit pentru o vreme Fălticeniul. În 1923, clădirea devine sediul Prefecturii judeţului Baia, iar între 1950 şi 1968, sediul Consiliului popular Raional Fălticeni. O dată cu desfiinţarea raioanelor, în urma reorganizării teritoriale, clădirea devine sediul casei Pionierilor, Radioficării şi Casei de Cultură.

 Un şir de întâmplări, voinţa oamenilor, dar mai ales cursul destinului au dus în cele din urmă la o alegere. Maestrul Irimescu devine Patriarhul de drept al locului care urma să se transforme în „Ermitaj”-ul fălticenean. „Aveam multe lucrări în atelierul meu de la Bucuresti. Ideea înfiinţării unui muzeu mă stăpânea de multă vreme. Am oferit oraşului lucrările, dar am cerut în schimb un spaţiu de expunere adecvat. Oficialităţile vremii, reprezentate de un om care iubea arta şi inţelegea menirea ei, Miu Dobrescu, mi-au facut o propunere peste asteptările mele. M-au întrebat atunci: „Cladirea fostei prefecturi vă convine?”. Nu-mi venea sa cred. Cladirea avea nevoie de o reorganizare a spaţiilor, de mai multe schimbări. Au dispărut uşile interioare şi a fost creeat un circuit de vizitare. Sălile de expoziţie au luat locul birourilor de altădată. Au fost înlocuite duşumelele cu parchet, s-a introdus un iluminat corespunzător, încălzire centrală şi spaţiul s-a transformat în muzeu. Nu-mi venea să cred că este adevărat. În cladirea în care altădată nu cutezam să intru acum sunt stăpân.Viaţa este plină de neprevăzut, totul depinde de un context de împrejurări, de întâmplări, dar mai ales de oameni…”. Colectia s-a imbogaţit an de an. Astăzi cladirea adaposteşte cea mai mare colecţie de autor din tară şi ascunde „marele clocot al vieţii” retras în adâncimile imperceptibile ale formelor şi care izbucneste indirect, întruchipat într-o imensa lume de semnificaţii.

Averea lui Ion Irimescu

SURSA: ZIARUL DE IAŞI
AUTOR: VALENTIN CIUCA
DATA PUBLICARII: 08/03/2006
Multi s-au intrebat pragmatic: cit valoreaza averea artistica a lui Irimescu? Expertii si contabilii vor putea stabili cu oarecare aproximatie. Cum, ne intrebam noi, se va contabiliza insa inefabilul?
Chiar daca indeobste ingratitudinea caracterizeaza relatiile interumane si s-a instalat la nivelul mentalului colectiv ca o regula, nici exceptia nu lipseste. Recunostinta, alimentata de o memorie fidela, desi exceptie, produce notabile efecte. Zilele acestea, un grup, mai putin numeros decit altadata, a tinut sa marcheze ziua de nastere a Maestrului Ion Irimescu la Falticeni. Chiar daca fizic artistul n-a mai venit la consacrata intilnire cu admiratorii, el a fost totusi prezent prin expozitia organizata de slujitorii memoriei sale. Practic, s-a creat aceeasi atmosfera de solemna spiritualitate, de comuniune si dialog, de sensibila raportare la eternul artei. Cu atit mai mult cu cit vitregii, speram trecatoare, fac ca Muzeul Patriarhului artelor sa nu fie restaurat inca dupa cuviinta. Astfel, unii au facut sugestive aluzii la starea de acum a sanctuarului de la Falticeni, altii s-au exprimat ritos si ultimativ. S-a amintit, deloc intimplator, despre faptul ca una dintre clauzele testamentare se refera la posibilitatea ca aceasta veritabila comoara artistica sa fie incredintata statului francez. Este stiut ca, pe linie materna, Ion Irimescu descinde dintr-o familie franceza naturalizata in Romania. O asemenea ipoteza a ingrijorat, sper, cele citeva prezente ale autoritatilor si mesajul va ajunge la Ministerul Culturii si Cultelor. Conditiile probabil temporare ale restringerii activitatii Muzeului Irimescu nu i-a impiedicat pe cei de fata sa evoce cu fireasca emotie personalitatea artistului, sa-l aduca printre noi printr-un film ce i-a fost consacrat de scriitorul Grigore Ilisei. Finalul filmului a lansat intrebarea: ce se va intimpla miine cu acest unic tezaur de frumusete, de spirit umanist transfigurat in chipurile de bronz sau de marmura? In aceeasi nota sensibil evocatoare, asistenta a luat act, inca si inca o data, de caraterul proteic al operei irimesciene, de conotatii metaforico-simbolice ale fiecarei lucrari. Ca de obicei, nu am ezitat sa asez creatia lui Irimescu sub zodia polisemantica a mitului prometeic si al celui icaric. Unul sugereaza ideea sacrificiului de sine in folosul umanitatii, celalalt, al caderii, spre a se putea motiva inaltarea. Tot astfel, ideea clasicismului in viziunea lui Calinescu, potrivit careia clasicismul transcende un curent artistic sau altul si se statorniceste in valoare, a permis glose adecvate pe tema cuplului semnatic aparent antitetic: clasicitate si modernitare. Irimescu poate fi socotit, deloc paradoxal, un clasic modern, in sensul in care limbajul cu evidenta substanta moderna asigura, prin modul tratarii volumelor si inscrierii lor in spatiu, prin sintezele succesive la care a ajuns, o comunicare elocventa sub raportul mesajelor umaniste. Relatia cu clasicitatea elina, lectiile romanticului posedat de viziunea Himerelor, Paciurea, claritatea franceza a lui Joseph Bernard de la Academia Grande Chaumière din Paris i-au permis conturarea in fapt a propriei identitati. Solaritatea funciara a personalitatii sculptorului a derivat din structura apolinica, echilibrata si armonioasa, din iubire pentru semeni si universul sensibil convertit in metafore suculente si lizibile fara eforturi indelungate. Directitatea exprimarilor irimesciene se motiveaza prin conceptie si se implineste prin gest. Bucuriile lui privind evaluarea generoasa si increzatoare a umanului, Istoria, Muzica sau Maternitatea sint tot atita elogii aduse triadei clasice: Binele, Frumosul si Adevarul. Cu ce argumente am putea contrazice o asemenea optiune, cu ce sentimente ne-am putea distanta de superbul sau gest de daruire? Multi s-au intrebat pragmatic: cit valoreaza averea artistica a lui Irimescu? Expertii si contabilii vor putea stabili cu oarecare aproximatie. Cum, ne intrebam noi, se va contabiliza insa inefabilul? In planul imediatului, sumele pot spune ceva, vor coplesi sau intriga, dar ceea ce conteaza apartine covirsitor spatiului spiritual unde evaluarile, cel mai adesea, scapa de sub controlul declaratiilor de avere. Opera lui Irimescu este, pentru lucizi, fara indoiala, inestimabila…